Scopul vieții este acela de a găsii o "cale cu inimă", un drum spre realizarea în conştiință şi în trăirea concretă a realității esențiale, a identității Sinelui cu Sursa.

Daca omul distruge Pământul care l-a creat şi care-l hrăneşte, înseamnă că ori doreşte să se sinucidă, ori adevărurile pe care le deține despre sine şi natură sunt false.

Când toate aparențele sunt în favoarea noastră, când rațional nimic nu ne lispeşte, undeva în adâncul ființei noastre rămâne un colț de nefericire. Este tristețea ființei noastre esențiale care nu-şi găseşte ecou în lumea concretă, în viața trăită. Este strigătul ființei autentice care se simte sufocată, strivită, neîmplinită, nefericită.

Vom avea cea mai plăcută ocupație la vremea când vom rămâne fără ocupație.

Când omul va reuşi să coboare în sine luminându-şi tenebrele care în permanență îl agită, când va reuşi să facă saltul de la teorie la acțiune şi de la inteligență la înțelepciune, atunci se va împăca cu sine şi în lume va domni pacea. Atâta vreme cât un singur om va prococa altui om suferință, lumea nu va avea linişte. Pentru că oricât de mult s-ar strădui unele teorii să ne convingă de apariția noastră prin hazard, viața are un sens.

Este "umbra" eului nostru atemporal, care nu trăieşte în acord cu simbolul său primordial, cu arhetipul său cosmic. Este sentimentul amar al neîmplinirii ființei interioare.

Un om nu poate fi liber să facă ceea ce vrea, atâta vreme cât condiția sa de a exista este ineluctabil determinată de ceilalți semeni. Libertatea sa încetează acolo unde începe libertatea altuia. A suprima libertatea altui om de care suntem dependenți prin fire invizibile, înseamnă a ne anula propria libertate.

Întrucât nu vom fi niciodată în stare să creăm viață, nu avem dreptul s-o ucidem, gratuit şi din distracție, indiferent că aceasta se cheamă frunză, fir de iarbă, vultur sau om.

Frica, teama de pericole, reale şi imaginare, ne tensionează, ne otrăveşte clipă de clipă celulele, ne scurtează zilele şi ne diminuează randamentul.